Tinkerbell from the hell's Blog

Sceptrul puterii

E legea a doua a lui Pitagora: cand in casa e un singur televizor telecomanda devine un sceptru al puterii. De ziua mea de anul viitor mi-as dori un cip implantat in occipitalul dreapta cu care sa schimb canalele teveului doar clipind din ochi. Naruto, Stargate and Bear Grylls, all of you, goodbye and die.

Anunțuri

printre picaturi

E normal ca prieteniile sa scada si sa creasca in intensitate dupa cum bate vantul? Cred ca netratata o relatie de genul asta se transforma intr-una te iubesc, ba te urasc, lua-te-ar naiba. M-am cam saturat sa fac pe-a mielul pacii, mai vreau sa fiu si lup si sa musc prietenia de cur pana moare in spume. In rest, ma strecor printre picaturi.

extrahard candy

Lolitelor…

O bucata de poveste, III


Sunetul telefonului sparse in bucati linistea noptii, i se incolaci de maini si de picioare, prelingandu-se in bataile inimii si facandu-le sa alerge navalnic precum o cavalcada de manji salbatici. Mirarea lui fu cu atat mai mare, cu cat dadea glas unui dor nestins, unei asteptari ascunse in strafundul fiintei deasupra careia ninsesera veacuri de asteptari. Iar acum, in momentele in care tacerea se despica in fasii, El se simti mic si speriat, poate cel mai singur om de pe lume, prins in bataia celor douasprezece vanturi de miazanoapte.

Si poate de aceea, batranetea din el, care ii calcinase oasele si ii ingrosase sangele, se pravali brusc, aducand cu sine lasitate si resemnare.
Si poate de aceea, si doar de aceea, el n-a raspuns, desi in mintea sa cuvintele se loveau unele de altele, zvacnind, explodand, urland, izbindu-se de gura inchisa.. pana ce telefonul a amutit la fel de surprinzator pe cat incepuse sa sune.

Pret de cateva secunde timpul ramase suspendat, inghetandu-si miscarea rectilinie.. pret de cateva secunde toate ceasurile din lume nu s-au miscat, asteptand, cu sufletul la gura, urmatoarele lui miscari. Insa apoi zarurile au fost aruncate, destinul si-a intrat in matca, iar tacerea se intoarse de unde fusese alungata, ca o femeie vicleana, o tacere roscata si vicleana, varandu-i-se pe sub piele, zambindu-i cu dintii fosforescenti si pregatindu-se sa-i manance toate cuvintele nerostite, toate cuvintele batrane si lase.

Iar El, cel mai singur si cel mai tacut om de pe lume se strecura prin intuneric pana la marginea noptii si a patului, privind spatele alb al femeii de dinaintea lui, asa cum corabierul cauta lumina farului pe timp de furtuna. Si in vreme ce trupul de alaturi, pe jumatate adormit, il chema catre sine, corabierul inchise ochii si se lasa inlantuit de cantecul de sirena al trecutului.. si tot ce vedea inainte, inapoi, deasupra si dedesubt era apa curgatoare a iubirii dintai, izvorand salbatic din clavicule si din buze, din maini si picioare, din cuvinte si necuvinte. Si inaintea lui se intindea marea cea mare a viselor ei, Ea, care se lasa inlantuita de maree in fiecare noapte cu luna plina. Atunci si numai atunci, o pereche de ochi se indrepta spre el, asa cum luna se indreapta spre soare, iar el, inlantuit de bratele kilometrice, exploda ca o supernova si se revarsa deasupra noptii in miscari nesfarsite, purtand cu sine fluxuri si refluxuri de fotoni. Ea ii sorbea rasuflarile si ii saruta ochii, numindu-l „soare”, pentru ca mai apoi, zambind lui si numai lui, sa-l caute cu privirea asa cum corabierul cauta inspre farul ce despica intunericul marii.
Iar acum trupul sau, haituit de intuneric si de teama, nu mai despica noaptea, ci ramanea stins si intunecat, fantoma a tineretii, asemeni unui far incendiat, mistuit de un dor nebun.. aruncand, in nopti cu luna plina, cenusa unui suflet albastru deasupra marii celei mari.
Deasupra lui, in inalt, dimineata se lovi de ferestrele lumii.

O poveste de bucata II.

… sau cel puţin asta a crezut fiecare din cei doi, atunci când după ultima lor imbrătişare ,  privirile nu li s-au mai întalnit niciodata ca înainte.  Erau  priviri  goale,  priviri care căutau sa-i satisfacă pe cei din jur,  nu pe ei, priviri care nu erau susţinute şi de inimă sau de suflet.

Si El si Ea erau constienti ca daca si-ar da frau liber pornirilor si sentimentelor sincere, i-ar rani  pe cei ceilalti doi, fata de care simt doar o chemare instinctuala.  Multe si lungi au fost noptile nedormite,  amare si triste au fost lacrimile ascunse,  frante dar neobosite au fost inimile celor doi.. pana intr-o seara, cand El si-a zis in gand ca ‘wrong is good’;  si era sigur ca si ea inca il doreste. Riscul era prea mare:  sa-si puna intreaga lume in cap, sa scape de toate ezitarile, sa faca fata intregii lumi, care cu priviri incruntate, minti si mentalitati imbibate de traditionalisme,  neputintă sau reavointă  de a fi de acord cu ceva nou , si nu in ultimul rand cu  degete aratand spre cei doi, avea sa contituie  incercarea care nu conteaza.  Nu conteaza pentru ca nu ar trebui sa conteze, pentru ca dincolo de  orice degete in spatele carora cineva s-ar putea ascunde, se afla un scop  precis,  un vis la care fiecare om spera, fie ca este de natura financiara, sociala sau spirituala.  Si fiecare om este dispus sa-i inlatura sau sa-i uite pe cei care nu-i sunt de folos, cei care nu-l ajuta in indeplinirea scopului.  Natura riscului pe care cei doi trebuiau sa si-l asume era insa mai presus de toate celelalte, era  necunoscuta care rezolva ecuatia  existentei  lor , era  dragostea.

Si a inceput sa sune telefonul.. era numarul care il facuse pe El sa tresara de prea putine ori pana atunci.   Trecea acum prin doua trairi total opuse:  voia cu toata fiinta  sa raspunda, sa-i spuna toate lucrurile pe care nu le-a apucat inca..si era pornirea pe care o mostenise inca din prima clipa a vietii lui –ezitarea,  batutul in retragere, de teama consecintelor.  Telefonul inca mai suna..

Neverending story reloaded

„N-ar mai inceta niciodata povestea despre cei doi si despre o noapte intreaga petrecuta pentru a-si restitui viata unul celuilalt, cu buzele si cu mainile, o fetiscana ce nu vazuse nimic si un barbat care vazuse prea multe – catifea zburand- suspine la fiecare pas nou in lumea ce trece de munti niciodata vazuti si de lacuri cu forme de neinchipuit; cine ar fi spus ca sarutand ochii unui barbat poti privi atat de departe, ca mangaind picioarele unei fetiscane poti alerga asa de repede si sa fugi, sa fugi de tot. Aceasta-i uimitor, gandindu-te ca nu s-ar fi atins vreodata, daca n-ar fi strabatut de sus pana jos universul si, in plus, nici macar n-ar fi trebuit sa se caute, lucru incredibil.

Si tot greul fusese doar sa se recunoasca, treaba de-o clipa, din prima privire o stiau, asta-i miraculos, pentru ca nimeni nu poate sa uite ca nu te poti indeparta niciodata destul pentru a te regasi, niciodata- sa te indepartezi destul- pentru a te regasi- erau cei doi, mai departati decat oricare altii si acum- striga glasul Elisewinei, din cauza fluviilor de istorii care-i napadesc sufletul si plange Adams, auzindu-le alunecand mai departe.”

(Alessandro Baricco, Ocean mare)

O bucata de poveste

Nici macar nu isi spuneau pe nume… dincolo de ani, de iubire, de gelozie sau de oamenii dintre ei s-au recunoscut inca din prima clipa cand s-au zarit in multime… au zambit tacut, fugar, iar zambetele lor s-au salutat reciproc asa cum faceau demult.

El era cu o ea…. Ea era cu un el… fericiti, impliniti, oameni cu scaune la cap si cu dureri de cap, bineinteles.

Si ea si-a adus aminte cat de tare l-a iubit, cate dimineti i s-au nascut din ganduri, desi nu se atinsesera niciodata… cate oceane, cate vise i se oglindeau in ochi… numai el i le vedea…. Si el  si-a amintit de ea, de ziua in care n-au mai tinut cont de nimeni si nimic si mana in mana, ca intr-o furtuna au invatat  ca  pot iubi in mii de feluri, in milioane, chiar… fara impliniri deasupra pielii… ci inlauntrul ei, unde sangele atinge pulsatii electrizante.

S-au apropiat ; sau mai degraba ea s-a apropiat de el, ca sa vada daca pielea purta acelasi parfum… a trecut nepasatoare printre oameni,  zambandu-i lui si numai lui… si el i-a intors zambetul taios, dur ca fata unui barbat neras, zambetul lui cel mai morocanos si cel mai sincer… zambetul de om trist si fericit in aceeasi secunda… si ea a ghicit tot ce ii spuneau ochii lui… „Da, sunt fericit ca te vad, ca esti aici, ca dincolo de toti oamenii si chiar de cea care ma tine de mana eu pe tine te vad…. nu, sunt  trist pentru ca nu pot decat sa te privesc si sunt trist stiind ca intelegi asta si nu-ti ramane decat sa ma privesti si tu.”

Ea s-a oprit in dreapta lui, ca din intamplare asa cum facea demult, prea demult ca sa retina toate amanuntele si a mirosit aerul din jurul lui, din stanga sa si din dreapta, de deasupra si de dedesubt… si tacuta s-a indepartat zambind, caci in aerul din jurul lui, din el,  inca mai mirosea a Ea.

Si nu, n-au trait fericiti pana la adanci batraneti ; dar au invatat sa zambeasca mai des.

Vroiam

… sa scriu, dar mi-a trecut. In alta ordine de idei, imi urez spor la scris pentru ca  datile  viitoare sa fac o treaba mai gigea si chiar sa fie ceva de citit pe acilea. EOT.

Post Navigation